Sindromul impostorului este acel oaspete nepoftit care le șoptește la ureche chiar și celor mai competenți oameni că succesul lor este un accident și că toată lumea este pe cale să realizeze și să expună totul.
El nu se uită la diplome și realizări, subminând încrederea din interior, relatează un corespondent .
Psihologii consideră că rădăcinile acestui fenomen pornesc adesea din copilărie, unde laudele puteau fi condiționate și depindeau doar de succesele grandioase. O persoană internalizează atitudinea conform căreia valoarea sa nu este determinată de efort, ci exclusiv de un rezultat impecabil.
Pixabay
Expertul în dezvoltarea carierei notează că sindromul impostorului este caracteristic în special perfecționiștilor, care sunt panicați să facă chiar și o greșeală minoră. Teama de a nu fi „suficient de buni” îi paralizează mult mai mult decât pe noii veniți înșiși.
Interesant este că această afecțiune este adesea exacerbată în momentele de avansare în carieră sau de recunoaștere publică. Creierul interpretează noul nivel de responsabilitate nu ca un succes meritat, ci ca o amenințare care necesită mobilizarea tuturor forțelor pentru a preveni „rușinea”.
O scriitoare de succes a mărturisit că, cu fiecare nouă carte pe care o publica, îi era doar mai teamă că, de data aceasta, cititorii vor vedea că ea „nu reușește”. A trebuit să se forțeze, la propriu, să trimită manuscrise către edituri pentru că o voce interioară îi spunea că nu sunt perfecte.
Lupta împotriva acestei afecțiuni singură este aproape inutilă, deoarece orice nouă realizare sindromul impostorului o folosește pur și simplu ca dovadă a corectitudinii sale. Psihologii recomandă scoaterea la iveală a acestor temeri prin exprimarea lor către un psiholog sau un coleg de încredere.
Atunci când o teamă irațională este spusă cu voce tare, aceasta își pierde adesea puterea, dovedindu-se a fi doar un set de gânduri anxioase. Este util să țineți un „jurnal al succeselor” în care sunt consemnate toate victoriile profesionale și feedback-ul pozitiv, chiar și cele mici.
Recitirea unor astfel de înregistrări în momentele de îndoială servește ca un antidot puternic împotriva criticului interior toxic. Treptat, cineva ajunge să realizeze că drumul spre măiestrie constă în încercări și erori, nu doar în triumfuri.
Acceptarea propriei „non-idealități” nu devine o înfrângere, ci o eliberare care deschide calea către o creștere profesională reală, nu torturată.
Citește și
- De ce multitasking-ul face munca mai lentă: cum ne penalizează creierul pentru că lucrăm în paralel
- De ce trebuie să învățăm limitele emoționale: de ce empatia nu este despre sacrificiu
